A partir de dos hechos: las reiteradas referencias a la doctrina de los sentidos espirituales en los teólogos monásticos medievales y el olvido de la misma por parte de los autores posteriores, nos aproximamos a este "conocimiento experimental", desde la filosofía y la teología, partiendo de algunos testimonios de los siglos XI al XIII, especialmente los referidos a la lectio divina y al opus Dei, implorando también con ellos "Accende lumen sensíbus".

Gioacchino din Fiore (n. 1135 – d. 30 martie 1202), călugăr cistercian și fondator al Ordinului Florensian din Calabria, a fost unul dintre cei mai influenți teologi și filosofi ai Evului Mediu. Plasat de Dante în Paradis (Cântul XII), Gioacchino este considerat de către unii profet, iar de alții eretic, iar despre ideile sale se afirmă că au influențat atât Ordinul Franciscan, cât și mișcările escatologice medievale și moderne, respectiv teoriile ulterioare ale filosofiei istoriei. Cunoscut în primul rând pentru împărțirea (...) istoriei în trei status-uri, al Tatălui, al Fiului și al Spiritului (Duhului Sfânt), prin care Sfânta Treime se revelează progresiv și pedagogic umanității, călăuzind-o înspre libertate și desăvârșire, sistemul de teologie și filosofie a istoriei dezvoltat de abatele calabrez stă alături de De Civitate Dei a lui Augustin asemenea unui pilon al înțelegerii creștine medievale a sensului istoriei. - Dan Siserman -/- „Din faptul că după Cristos continuă încă o istorie bolnavă și profană, Gioacchino concluzionează că o istorie cu adevărat sfântă și bună trebuie încă să vină. Această istorie însă, recunoaște el cu satisfacție, este acum foarte aproape: într-adevăr, ea a crescut mult timp într-un mod ascuns, dar în curând va trebui să devină vizibilă. În acest eveniment iminent abatele calabrez își plasează bucuria plină de speranță și așteptarea plină de încredere; iar acesta este un fapt care indică un lucru cu adevărat semnificativ: că este cu adevărat posibil să privim spre viitor cu acea speranță plină de bucurie, care cândva își găsise expresia în acel „Marana tha” al primilor creștini, care așteptau plinătatea mântuirii odată cu întoarcerea lui Isus Cristos. Astfel, la Gioacchino, o adevărată așteptare a timpului sfârșitului a fost din nou posibilă – o așteptare care era pe deplin pătrunsă de spiritul speranței. […] După părerea mea, numai cu mari rezerve putem accepta teza conform căreia Gioacchino din Fiore a inițiat procesul de secularizare a speranței escatologice care a condus la conștiința epocală a Renașterii și Modernității. Este corect că odată cu Gioacchino s-a produs o turnură în ceea ce privește speranța escatologică; însă ar trebui să ne ferim să vedem pur și simplu un inițiator al Renașterii într-un astfel de om al contemplației care a profețit o eră monastică și contemplativă a purei interiorități.” – Joseph Ratzinger/Papa Benedict XVI. (shrink)

Uno de los problemas más interesantes discutidos en el siglo xiii versaba sobte la delimitación epistemológica entre filosofía y teología. Destacamos a Roberto Grosseteste por ser uno de los últimos exponentes de la tradición monástica, al tiempo que plantea nuevos problemas. Su intuición acerca de la inconmensurabilidad entre el lenguaje filosófico y el teológico le llevó a postular los "credibilia" como una clace de proposiciones teológicas, por oposición a los "scibilia" de la filosofía .The epistemological delimitation between philosophy (...) and theology was one of the most interesting problems discussed in the Thirteenth Century. Discussions around the object of theology prove this. Among the authors in the first half of the two hundreds, Roberto Grosseteste shows a particular interest because he represents one of the last exponents of the monastic tradition, but already open to new problems. His - well founded- intuition of the incommensability of the philosophical and theological language takes him to postulate the “credibilia” as a proper kind of theological propositions, in opposition with the scibilia of philosophy . The first credibilia enunciated in the text revealed is the creation of nothingness, the importance of which lies in its contradiction with the Aristotelian physics a model of rational knowledge. Grosseteste assumes in this case the need of a rational process demonstrating its “credibility” defined in terms of “ probability”. (shrink)

Joachim of Fiore’s theology is symbolic to a great degree both in the level of language as well as the subjects under analysis, which takes back to the tradition of monastic theology. However, unlike other monastic schools that incorporate elements of dialectics gradually and try to establish a dialogue between the new Aristotelian thought and the methodological schemes born from the dialectic instruments, Abbot Joachim of Fiore represents an alternative of theological nature (language, method, reality and religious time) as opposed (...) to Peter Abelard’s Theologiascholarium. Nevertheless, alternative and discussion do not mean simple criticism and denial. Joachim of Fiore acknowledges the character of his own speculation and the intention of scholastic theology’s to understand the divine dynamics. At the same time, he opts for a figurative and symbolic theology which: a) is able to better penetrate and not disrupt the authentic order of reason felt in the history of salvation, b) is reflected in the events portrayed in the Bible and c) demands from the theologian that reason be at the service of a symbolic exegesis; not a denial of the symbol conceived as a reduction of a dialectic reason. A symbolic reason that is able to develop a notion of salvation interpreted in a geometric way, and is not reduced to a demonstration of the geometric mode. (shrink)

Resumen La figura del Abba, central en el monacato cristiano primitivo, recibe en el pensamiento de Evagrio Póntico, primer sistematizador de la espiritualidad monástica, la significativa denominación de “Gnóstico” pues se trata del monje que ha alcanzado un cierto grado de ciencia espiritual -natural primero, sobrenatural después- luego de haber atravesado la Praktiké. Esta última constituye, en la comprensión evagriana del itinerario cristiano, la primera etapa del progreso espiritual caracterizada principalmente por el cumplimiento de los mandamientos con el fin (...) de obtener la virtud. Al cabo de la Praktiké, se alcanza la apátheia que constituye una condición propicia del alma para recibir la ciencia presente en las cosas y en los seres racionales. Evagrio llama “gnóstico” a quien ha recibido por lo menos las primicias de esta ciencia o gnosis. Sitúa así aquel “ministerio de la palabra” que el monacato asigna al Abba, en el marco de su esquema de la vida cristiana, atribuyéndole una función medicinal que encuentra en la figura - cara al cristianismo tardo antiguo- del Cristo médico su arquetipo, su especificidad y su raíz. Nos interesa examinar en esta ocasión el modo en que aparece esta figura del Cristo en la obra de Evagrio Póntico y cómo ella constituiría el modelo y la raíz del ministerio terapeútico que, en el pensamiento evagriano, puede ejercer el gnóstico.The Abba figure, central to early Christian monasticism, receives in the thought of Evagrius Ponticus the significant denomination of "Gnostic" because it is the monk who has attained a certain degree of spiritual science after having crossed the Praktiké. The latter constitutes, in the evagriana understanding of the Christian itinerary, the first stage of the spiritual progress characterized mainly by the fulfillment of the commandments in order to obtain the virtue. At the end of the Praktiké, the apátheia is reached, which constitutes a propitious condition of the soul to receive the science present in things and rational beings. Evagrius calls "gnostic" who has received at least the first fruits of this science or gnosis. The "ministry of the word" that monasticism assigns to the Abba, is, for Evagrius, within this framework of Christian life. Our Author attributes the gnostic a medicinal function which finds in the figure - very important for the Late Antique Christianity- of the “Christ Physician”, its archetype, its specificity and its root. We are interested in examining on this occasion how this figure of Christ appears in the work of Evagrius Ponticus and how it would constitute the model and root of the therapeutic ministry that, in Evagrian thought, can be exercised by the Gnostic. (shrink)

Hasta mediado s del siglo pasado, el tema que nos ocupa, la presencia de Cristo en los sacramentos, se resumía y concentraba, po r no deci r que se agotaba, en la presencia real eucanstica. O sea el concept o 'presencia' de Cristo se reservaba en la practica únicamente para su realización máxima en la Eucaristía; era la presencia real somática la que absorbía cualquier otra forma de presencia sacramental, que en todo caso quedaba en la sombra. Subrayo lo de (...) presencia sacramental, porque obviamente la presencia divina llenándolo todo, abarcando el cosmo s y la historia, no era desconocida Po r lo que a mi se m e alcanza, la primera vez que en un documento eclesiástico se hace explícita referencia a la presencia de Cristo en los sacramentos es precisamente en la única encíclica enteramente consagrada a la liturgia que hasta hoy conocemos : la Mediator Dei promulgada por Pío XII el 20 de noviembre de 1947. La doctrina aquí propuesta ha tenido tal aceptación o recepción que pertenece ya, podríamos decir, al tesoro de la Tradición. (shrink)

En este artículo se presenta una síntesis de papel jugado por las escuelas monásticas y catedralicias en la transmisión del conocimiento en la Edad Media. Siguiendo los períodos cronológicos establecidos por la historiografía medieval, las bibliotecas, la producción de manuscritos y la actividad de los maestros son considerados factores de primer orden en la configuración del curriculum escolar. Además, permiten perfilar los centros de la geografía cultural del Occidente medieval hasta el surgimiento de las universidades a comienzos del siglo XIII. (...) Las escuelas monásticas y catedralicias ofrecieron un programa que conjugaba el saber con la ética (littera et mores), a través del estudio de la gramática y la retórica (cultus virtutum). Estas instituciones formaron a la mayoría de los alfabetizados (litterati) durante los siglos medievales, especialmente a los clérigos y monjes, hombres versátiles que sirvieron con igual destreza en la Iglesia que en las cortes reales y señoriales. Por tanto, las escuelas eclesiásticas simbolizaron la estrecha alianza entre poder y saber que se consolidó durante la Baja Edad Media. (shrink)

Il XII secolo rappresenta per il mondo monastico un periodo di grande splendore dal punto di vista culturale e filosofico, in particolare grazie a figure come Bernardo di Chiaravalle e Guglielmo di Saint-Thierry, la cui riflessione rappresenta da una parte la maturità della tradizione monastica altomedievale, dall’altra il coronamento e la chiusura di un periodo, più che l’apertura di uno nuovo.Paradossalmente il XII secolo segna anche un periodo di crisi profonda, in cui i monaci, che per secoli sono stati al (...) centro dei dibattiti teologici e filosofici, sembrano lasciare il posto agli ordini mendicanti. Nel secolo successivo i francescani raccolgono in un certo senso l’eredità monastica, riprendendola in modo originale, come Guglielmo ha fatto con Agostino, riuscendo così a renderla capace di partecipare ai nuovi dibattiti filosofici e a trovare posto all’interno degli ambienti universitari. Un esempio chiaro è offerto da Bonaventura da Bagnoregio, uno dei più grandi rappresentanti nel XIII secolo della tradizione agostiniana rivista alla luce dell’ispirazione francescana. Bonaventura riprende dalla tradizione monastica alcuni temi: la superiorità dell’amore, della volontà e del bene sull’intelletto, la centralità della relazione e dell’analogia nel rapporto tra uomo e Dio. Il linguaggio del filosofo francescano è in un certo senso simile a quello usato da Guglielmo: non è semplicemente evocativo, letterario e platonico, in quanto condivide le forti esigenze logiche e la nuova terminologia caratteristica dell’aristotelismo diffuso nell’università parigina.Prendendo in esame la riflessione di Bonaventura, con particolare riferimento a Legenda maior e a Itinerarium mentis in Deum, e prestando attenzione ai temi riconducibili alla tradizione agostiniana e monastica, si può cercare di chiarire fino a che punto esista un legame con tale tradizione e quanto ci sia invece di originale e tipicamente francescano. The twelfth century is a period of great splendor for the monastic world from the cultural and philosophical point of view, thanks to philosophers like Bernard of Clairvaux and William of Saint-Thierry in particular. Their philosophical thought represents not only the maturity of the early medieval monastic tradition and its crowning achievement, but also the closing of a period, rather than the opening of a new one.Paradoxically, the twelfth century is also a period of profound crisis, in which the monks, who for centuries have been at the center of theological and philosophical debates, seem to leave their place to mendicant religious orders. In a sense, during the following century the Franciscans collect the monastic legacy, recovering it in an original way, as William of Saint-Thierry did with Augustine’s philosophy. The Franciscans also succeed in making this inheritance capable of participating in the new philosophical debates, also in university environments. A clear example is Bonaventure from Bagnoregio, one of the most important philosopher in the thirteenth century that recovered the Augustinian tradition reconsidering it thanks to his Franciscan inspiration. Bonaventure picks up from the monastic tradition some themes: the superiority of love, of will and of good over the intellect, the importance of relationship and of analogy in the link between man and God. In a sense we can say that the language of the Franciscan philosopher is similar to William’s language: it isn’t simply evocative, literary and platonic, because it shares the strong logical requirements and the new terminology of Aristotelianism spread in Parisian university.Considering Bonaventure’s philosophy, focusing on Legenda maior and Itinerarium mentis in Deum, and paying attention to the themes related to the Augustinian and monastic tradition, we can try to clarify the link with this tradition and what on the contrary is original and “typically Franciscan”. (shrink)

La modernidad se caracteriza por una epistemología que ha conducido a la separación de los saberes. Como consecuencia, tanto la teología protestante como la católica han sufrido la falta de una perspectiva unitaria en su razonar sobre Dios. La cultura postmoderna, aceptando la fragmentariedad, presenta una nueva sensibilidad epistemológica que abre posibilidades prometedoras para el redescubrimiento de la trascendencia. Entre ellas, la dialogicidad intrínseca de la Creación apunta a la vía de la belleza como camino privilegiado que la (...) class='Hi'>teología ha de explorar en un sentido descendente y, especialmente, ascendente. (shrink)

O objetivo principal deste ensaio é mostrar as vicissitudes e ambiguidades que marcaram as relações entre fé e razão, fé e ciência, ao longo da tradição cristã. Com efeito, três foram as tendências principais que caracterizaram essa relação: uma tendência que vê uma identificação ou equivalência entre essas duas esferas do saber; uma outra que, pelo contrário, as considera irremediavelmente antagônicas entre si, e, finalmente, uma tendência mediana, que reivindica uma complementariedade ou uma ajuda mútua entre fé e razão. Um (...) fator particular que virá acirrar e intensificar essas relações ocorrerá a partir do século 12, quando a teologia adquirirá o estatuto de ciência e, sobretudo, ao longo do século 13, com a fundação das universidades e a entrada em cena de Aristóteles na escolástica latina. -/- . (shrink)

Minga-Mutirão de Revistas de Teologia Latino-americanas Teologia da Libertação e transições eclesiais pendentes para o futuro (Liberation theology and ecclesial pending transitions).

KOINONIA/ASETT MINGA/MUTIRÃO DE REVISTAS DE TEOLOGIA LATINO-AMERICANAS Teologia Afro (ou Negra) da Libertação : balanço e perspectivas (Afro - or Black - Liberation Theology: balance and perspectives).

KOINONIA/ASETT MINGA/MUTIRÃO DE REVISTAS DE TEOLOGIA LATINO-AMERICANAS Teología de la Liberación y Cristianismo Mundial: hacia una recuperación del Cristianismo culturalmente plural (Liberation Theology and World Christianity: towards the recovery of Christianity culturally plural).

KOINONIA/ASETT MINGA/MUTIRÃO DE REVISTAS DE TEOLOGIA LATINO-AMERICANAS Teología de la Liberación y movimiento ecuménico: breve reflexión desde una práctica (Liberation Theology and ecumenical movement: a brief reflection from praxis).

Book review: FERRAZ, Salma; MAGALHÃES, Antônio C. M.; BRANDÃO, Eli et alii.. Teologia do Riso: humor e mau humor na Bíblia e no cristianismo. Campina Grande: EDUEPB, 2017. 574p. il. ISBN: 978-85-7879-409-5 ISBN E-BOOK: 978-85-7879-410-1.

Minga-Mutirão de Revistas de Teologia Latino-americanas Teologia da Libertação: de onde viemos, para onde vamos? (Liberation Theology: where do we come from? Where are we going to?).

KOINONIA/ASETT MINGA/MUTIRÃO DE REVISTAS DE TEOLOGIA LATINO-AMERICANAS Teologías de la liberación indígenas: balance y tareas pendientes (Indigenous liberation theologies: balance and pending tasks).

KOINONIA/ASETT MINGA/MUTIRÃO DE REVISTAS DE TEOLOGIA LATINO-AMERICANAS Teología feminista latinoamericana de la liberación: balance y futuro (Latin American feminist theology of liberation: balance and future).

KOINONIA/ASETT MINGA/MUTIRÃO DE REVISTAS DE TEOLOGIA LATINO-AMERICANAS Teología de la Liberación en camino hacia nuevos paradigmas (Liberation Theology towards new paradigms).